Lucia

Capitolul 1 - Falsul

Profesorul de chimie semăna cu un vrăjitor, aşa cum stătea aplecat peste eprubetele sale supraveghind un experiment delicat. Un vrăjitor rău dintr-o poveste de demult, care chinuia copii cu note mici. „Dacă luaţi opt la mine veţi lua zece la liceu.” Aşa se prezentase în prima lui oră, în clasa a şaptea. Asta fusese anul trecut şi părea că se ţinuse de cuvânt. Până şi cei mai buni din clasă la toate materiile abia luau câte un nouă la el, niciodată zece. Lucia, altfel elev exemplar, era mândră de media ei de opt. Dar dacă pentru cei mai buni exista media opt, pentru cei slabi la învăţătură se punea mereu problema corijenţei. Iar Lucia nu putea să-i ierte domnului Popescu faptul că drăguţul de Lucian, cel mai bun prieten al ei, avea media patru pe primul semestru cu toate că copiase cât putuse după ea. A copia la Popescu era o ispravă demnă de admiraţia întregii clase. În timpul lucrărilor de control el şi acritura de laborantă se învârteau ca nişte vulturi în jurul clasei pândind elevii nevinovaţi care s-ar fi mişcat cât de puţin în băncile lor. Lucian abia reuşea să se întoarcă câte puţin, riscând mult de fiecare dată. Evident că nu reuşea să copieze tot şi de aceea notele lui erau atât de mici. Şi nu era corect ca un profesor de şcoală generală să dea la lucrări probleme din culegerile pentru liceu. Tocmai pentru că nu era drept, Lucia, culmea corectitudinii care nu copia niciodată, îşi făcuse un plan pentru a-l ajuta pe Lucian pe semestrul al doilea, ca să nu piardă admiterea la liceu din cauza chimiei. Ideea îi venise din întâmplare. Lucian îşi rupsese mâna trăgând un pumn formidabil unui coleg de clasă şi stătuse cu ea în ghips vreo două săptămâni. Era mâna dreaptă şi venise la ore ca să asiste, fără să poată lua notiţe. Într-o zi, de plictiseală, încercase să scrie cu stânga. Scria mai încet, dar nu mai urât pentru că nu s-ar fi putut. Lucia încercase să scrie şi ea cu stânga şi observase că scrisul ei cu stânga semăna izbitor cu scrisul lui obişnuit. Atunci îi venise ideea să-i scrie ea lucrările la chimie. Îi studiase scrisul cu atenţie şi ajunsese să-l imite la perfecţie. Nici măcar un expert în grafologie nu şi-ar fi dat seama de fals, cu atât mai puţin Popescu, oricât de perfect ar fi fost el. Lucia era convinsă că planul va funcţiona şi între timp, aşteptând prima lucrare din semestru, învăţa pe rupte pentru că-i era mereu o groază de nestăpânit că nu va putea să ia o notă destul de mare.
De fapt groaza pe care o simţea faţă de chimie era în mare parte rezultatul fricii pe care i-o inspira profesorul. Din prima clipă Popescu îi dăduse impresia unui android. Era mereu calm şi rece într-un fel înspăimântător. Nu zâmbea niciodată decât ironic şi nu se enerva niciodată. Şi degaja mereu un aer de siguranţă care liniştea o clasă de patruzeci de copii răsfăţaţi fără ca el să scoată un singur cuvânt. Când intra în clasă se lăsa mereu o tăcere mormântală, iar Luciei i se părea că se face frig.
Şi totuşi Lucia era cea mai în măsură să ştie că Popescu era, în ciuda aparenţelor, o fiinţă umană. Era colegă de clasă cu fiica lui, Ana, iar prietena ei Maria era bună prietenă cu ea şi-i povestea lucruri din casa lor. Popescu era divorţat şi locuia singur cu fiica lui pe care o adora. Odată uitase să-i aducă acasă o culegere de la şcoală şi Ana nu putuse să se pregătească pentru lucrarea de a doua zi.
- Să vezi că nu dăm azi lucrare, îi spusese Maria Luciei, povestindu-i tot.
Lucia, cu obiceiul ei de a-şi face prea multe griji, se îndoise. La ora fatală Popescu intrase în clasă cu faţa lui impasibilă din totdeauna. Mersese cu paşi măsuraţi până la catedră pentru un timp care Luciei i se păruse o veşnicie. Ajuns acolo inspectase clasa cu o privire glacială. Altă veşnicie. În sfârşit deschisese gura şi spusese rar:
- Azi nu veţi da lucrare din motive tehnice. Veţi da lucrare ora viitoare.
Lucia fusese gata să izbucnească în râs. Numai teama pe care i-o insufla Popescu o făcuse să se limiteze la a se alătura clasei în suspinul de uşurare general.
Iar teama asta obişnuită avea să fie însutită în timpul acelei lucrări de control. Pentru Lucia, care nu încălca niciodată nici o regulă şi nu copia niciodată, ceea ce făcea acum ar fi fost de neconceput dacă nu era pentru Lucian. Dacă era prinsă puteau să fie exmatriculaţi amândoi. Cu toate acestea, lucia nu se gândise nici măcar o clipă că ar putea fi prinsă. Îşi urmă planul cu un calm neobişnuit pentru ea. Lucrarea era pe foi tipărite, ceea ce însemna că nu era nevoie să scrie cerinţa. Lucia citi cu atenţie. Erau două probleme, ca de obicei mult prea grele pentru şcoala generală. Pentru o clipă i se făcu frică pentru că nu-şi dădea seama cum ar putea să le rezolve. Aşa era la toate lucrările. O frică incontrolabilă înainte, concentrarea asupra problemei când primea foaia, un scurt atac de panică, apoi se calma şi începea să lucreze. Îşi reveni repede ca de obicei şi începu să pună datele în formule ca să vadă ce poate obţine. Până la urmă, pe un drum întortocheat, reuşi să ajungă la soluţie. Aici se opri. Lucian, care se întorcea din când în când să vadă unde a ajuns, îi spusese că poate să rezolve singur problema a doua. Îi făcu semn şi scăpă foaia pe jos. Îşi scăpă şi el foaia neatinsă din faţa lui şi se întâlniră amândoi sub bancă. Doar o clipă. Apoi fiecare se întoarse în poziţia iniţială şi-şi puse numele pe foaia pe care o ridicase. A Luciei era acum albă, iar Lucian făcuse ca prin minune prima problemă. Trecuse deja jumătate de oră. Acum că ştia unde trebuia să ajungă, Lucia simplifică rezolvarea primei probleme şi avu timp să o facă şi pe a doua.
Urmă o săptămână plină de temeri. Acum că faptul era consumat, Lucia îşi făcea griji că falsul ar putea fi descoperit. Dar Popescu le dădu lucrările fără să spună nimic despre ele. Lucia luase opt iar Lucian şase. Erau amândoi fericiţi.

Capitolul 2 - Bărbaţii din viaţa Luciei

Că profesorul Popescu era o fiinţă umană şi nu un android creat de o civilizaţie extraterestră era un lucru de necontestat. Cu toate acestea, revelaţia acestui lucru o pocni pe Lucia fulgerător abia la sfârşitul clasei a opta. Tatăl lui Popescu muri. Lucia ştia asta din auzite şi, uimitor, nu de la Maria. Toată şcoala ştia. Popescu nu lipsi de la ore, dar apăru pentru prima dată obosit şi cu barba nerasă, cum se obişnuia în doliu. Şi, ca şi cum ar fi obosit să facă pe vulturul, nu mai dădu lucrare pentru a doua notă din semestru. În loc de asta le ceru să facă un referat la câteva capitole din manual. Floare la ureche. Lucia munci cu sârguinţă şi luă nouă, primul nouă la chimie din viaţa ei, iar Lucian, copiind după ea, opt. Poate din cauza notei mari, poate din cauza temei uşoare şi a lipsei fricii de lucrare, poate din cauza bărbii şi privirii sfârşite a lui Popescu, sentimentele Luciei faţă de profesor se schimbară brusc şi radical. Era sfârşitul ultimului an când îl mai avea profesor, după ultima notă din semestru, când nu se mai aştepta nici la vreo lucrare nici să fie ascultată la oră. Frica îi dispăru pentru totdeauna. Niciodată nu avea să mai fie pusă în poziţie de inferioritate faţă de el, niciodată nu avea să mai depindă de el şi de notele lui. Lucian trecuse şi el, adică era ca şi trecut. Acum că totul se terminase cu bine, Lucia putea să-i ierte lui Popescu toate nedreptăţile. Toate sentimentele acestea care o ocupaseră timp de doi ani de zile dispărură dintr-o dată. Rămase în locul lor o afecţiune pe care Lucia nu bănuia că o are, o admiraţie pentru singurul profesor care reuşea să stăpânească clasa şi o uşoară milă pentru omul acela obosit şi cu barba nerasă, pentru ea pentru prima dată om.
Dar Lucia nu avea timp să-şi analizeze sentimentele. Lucrările de control de sfârşit de semestru se succedau cu rapiditate şi le urmă banchetul se sfârşit de clasa a opta. Era ultima ocazie să-şi vadă colegii, şi mai ales pe Adrian, băiatul de care îi plăcea încă din clasa întâi. Dacă la lucrări sufletul ei tremura pentru drăguţul de Lucian, în rest inima ei bătea pentru Adrian. În toţi anii aceştia reuşise să se împrietenească cu el, dar nimic mai mult. Crudă soartă aceea de a fi cea mai bună prietenă a unui băiat mereu îndrăgostit de alta. Nu întotdeauna de aceeaşi, dar mereu de alta. De fiecare dată când venea acasă după ce-i ascultase lamentările de inimă rănită din dragoste, Lucia golea frigiderul de ciudă. Se îngrăşase ca un balon din cauza asta. Întâmplător, lui Adrian îi plăceau Alinele. Se îndrăgostise pe rând de toate cele trei Aline din clasă, iar Lucia aştepta cu stoicism să descopere şi alte Aline la liceu.
Banchetul era o ocazie specială şi ultima pentru Lucia de a pune mâna pe Adrian. Era conştientă că odată ce aveau să meargă la licee diferite şi nu aveau să mai meargă împreună pe drumul spre casă Adrian va uita de ea şi nu avea să-l mai vadă niciodată. De aceea trebuia să facă impresie la banchet şi să-l cucerească. Şi pentru asta trebuia să se aranjeze. Mama Luciei era inutilă când venea vorba de aşa ceva, dar din fericire exista tatăl ei. Tatăl era cel care o susţinea întotdeauna, care o ajuta să-şi facă temele, care o încuraja înainte de lucrările de control. Tot el era acela care dregea lucrurile în bucătărie atunci când încercările ei culinare o luau razna, sau se ducea la zece noaptea să-i cumpere sucuri când dădea vreo petrecere şi rămânea fără răcoritoare. De data asta îi cumpără o rochie lungă de toată frumuseţea şi un set de farduri. Lucia petrecu câteva zile în faţa oglinzii învăţând cum să le folosească, iar tatăl ei îşi dădea de fiecare dată cu părerea asupra rezultatului, până când ajunseră la o formulă care să-i mulţumească pe amândoi.
Lucia nu era urâtă. De fapt avea trăsături frumoase, părul blond şi cârlionţat şi ochii albaştrii. Singurul ei dezavantaj era că era plinuţă, iar Alinele care îi plăceau lui Adrian erau toate nişte aşchimodii mici şi slăbănoage. Cu asemenea concurenţă nu reuşi să rupă inimi la banchet. Adrian dansă cu ea pentru că ştia că nu va fi refuzat. Mai dansă şi cu alte fete, aşa că victoria nu fu prea mare. Lucia se simţea stingheră. Până şi Maria o ignora, ocupată cu marea ei iubire, Radu. Despre Lucian ce să mai vorbim. Odată terminate lucrările de control, nemaiavând ce să copieze, îşi pierduse tot interesul faţă de ea. Lucia ştia că nici pe el nu avea să-l mai vadă. Se consolă ca de obicei concentrându-se asupra mâncării. Din fericire nimeni nu se aştepta ca nişte elevi de clasa a opta să nu facă altceva decât să danseze toată noaptea, aşa că mâncare era din belşug. Şi exact când se împăcase cu ideea că va mânca toată noaptea, Adrian o invită la dans. Era exact ce îşi dorise, cu toate astea se simţea goală pe dinăuntru. Nici unul dintre ei nu era un bun dansator şi nu se sincronizau bine. Lucia era prea preocupată să se gândească unde pune picioarele ca să poată să savureze momentele petrecute în braţele lui. Şi dintr-o dată îşi dădu seama că ar fi preferat să danseze cu altcineva, că se simţise mult mai bine la ziua ei când dansase cu Lucian.

Capitolul 3 - Lucian

Timp de opt ani Lucian fusese mereu alături de ea, stătuse mereu în faţa ei înveselind-o cu glumele lui, liniştind-o înainte de lucrări, făcând-o mereu să se îngrijoreze pentru notele lui mici. Timp de opt ani fusese o parte importantă a universului ei fără ca ea să-şi dea seama. Sigur, îi fusese dor de el în vacanţe, mai mult decât de Adrian, de fapt, dar nu se gândise niciodată că ţine la el. Îi lipseau glumele lui aşa cum i-ar fi lipsit serialul de comedie preferat, ei, care era mereu tristă din cauza lui Adrian. În definitiv, universul ei se învârtea în jurul lui Adrian, nu i-ar fi trecut niciodată prin cap că ar putea să-i placă de alt băiat. La Lucian ţinea ca la un frate, nu-i aşa?
Numai că acum că reuşise în sfârşit să danseze cu Adrian se trezi că se întreabă ce-i plăcuse la el de la început. Şi, mai grav, nu-şi mai aducea aminte răspunsul. Adrian nu era nici cel mai frumos, nici cel mai deştept, nici cel mai amuzant băiat din clasă. Îi plăcuse pur şi simplu. Iar acum n-o mai interesa. Încercă să-şi dea seama de când nu-i mai plăcea de el, dar oricât căuta în amintirile ei îl vedea numai pe Lucian.
Îi fu ciudă pe ea că-şi dăduse seama atât de târziu. Dar pe de altă parte îşi dădea seama că nu s-ar fi putut bucura la fel de anii aceştia dacă ar fi fost conştientă că e îndrăgostită de el. Ştia bine stânjeneala şi frustrarea care marcau relaţia ei cu Adrian. Acelaşi lucru s-ar fi întâmplat cu Lucian şi relaţia lor n-ar fi fost nici pe departe atât de lipsită şi plină de griji ca prietenia care-i unea acum. Care-i unise până acum. Acum era prea târziu. Lucia ştia în adâncul ei că, acum că nu-l mai putea ajuta cu nimic, Lucian o va uita repede. Şi, într-un fel, se aştepta ca şi ea, nemaivăzându-l în fiecare zi, să-l uite. Totuşi se chinui să păstreze legătura cu el. Ştia la ce liceu vroia să intre el şi se duse să citească listele. Îl sună apoi să-l consoleze pentru că nu intrase. Se interesă în continuare în toamnă şi fu liniştită să afle că intrase până la urmă la un liceu. Îl invită la ziua ei şi îl convinse să vină enumerându-i bunătăţile din meniu. Îi cumpără cadou de ziua lui şi se întâlni cu el să i-l dea. Şi de-a lungul anului organiză mai multe întâlniri cu câţiva colegi din generală, printre care şi el, dar erau toate prea scurte şi prea rare, iar distanţa dintre ei părea să se mărească mereu.

Capitolul 4 - O zi de naştere trista

Lucia nu se bucura niciodată de zilele ei de naştere. Erau întotdeauna prea pline de agitaţie, iar pregătirile prea obositoare. Pentru că vroia să pregătească cele mai bune feluri de mâncare pentru Lucian, felurile lui preferate, petrecea prea mult timp în bucătărie şi îşi omora nervii din dorinţa ca totul să fie perfect. Apoi îşi făcea mereu prea multe griji. Îşi făcea griji că nu va ajunge mâncarea sau băutura sau că invitaţii nu se vor simţi bine. Din fericire tatăl ei era mereu acolo ca să mai cumpere câte ceva, iar Lucian era un animator perfect care întreţinea cu multă abilitate buna dispoziţie. Lucia spusese încă din generală că ar trebui să-l angajeze pe post de clovn la toate petrecerile pe care le dădea.
Nici petrecerea aceasta nu făcu excepţie. Lucian distră pe toată lumea cu glumele şi povestirile lui. Numai că printre povestiri fu şi una mai puţin inspirată. Lucian nu avea prietenă, dar avea mai multe amice. Povesti cum la o petrecere încercase să o sărute pe una dintre ele şi ea îl refuzase.
- Spune că ţine la mine, dar dacă i se face scârbă când îmi bag limba în gura ei… spuse el cu sila.
Lucia se chinui să zâmbească. O pişca gelozia, dar mai ales ciuda că el nu încercase cu cine trebuia, cu cine nu l-ar fi respins. De ce era mereu soarta ei să-i audă pe băieţi plângându-se de alta şi să nu-i poată consola? Mai întâi Adrian, acum Lucian… parca era blestemată!
Maria, conştientă de situaţie, încercă să schimbe subiectul. Începu să împartă veşti despre foştii colegi şi despre foştii profesori. Avea o ştire care sigur i-ar fi înveselit pe toţi elevii lui Popescu. Popescu, spaima tuturor, era grav bolnav. Fusese operat şi-i fusese scos un plămân. Abia se mai ţinea pe picioare.
Lucia îl uită dintr-o dată pe Lucian. Îl vedea deja pe Popescu într-un scaun cu rotile şi cu masca de oxigen la gură. Cum mai poate lucra un profesor fără un plămân? E drept că Popescu vorbea întotdeauna încet, de parcă şi-ar fi menajat plămânii, şi ar fi putut să vorbească în continuare la fel fără nici o problemă, dar Lucia şi-l imagina deja slăbit şi neputincios. Totuşi mila ce mai mare o apucă abia când auzi că Popescu se însurase cu laboranta. Era clar că Popescu nu avea noroc la femei. Mai întâi prima soţie fusese un monstru pe care n-o interesa nici măcar propriul copil şi care ceruse la partaj jumătate din bibliotecă numai ca să-l lase pe el fără cărţile de chimie strânse cu greu, iar acum acritura asta. Lucia încerca să şi-o imagineze în rolul de soţie şi nu reuşea. Era convinsă că până şi ea ar fi fost o soţie mai bună.
Gândul la Popescu n-o părăsi toată seara şi nu se putu bucura în voie de petrecere din cauza lui. Abia când dansă cu Lucian reuşi să-şi scoată din minte stafia lui Popescu în scaun cu rotile şi cu laboranta aplecată languros peste el.

m-ai dat gata cu laboranta!!! but i need more still more insa te astept rabdatoare cu noutati